Image
image
image
image


 


În așezări mai mult sau mai puțin îndepărtate de drumurile europene, de-a lungul ulițelor pietruite, mai sunt încă, parcă dintr-un alt timp, gospodării tradiționale, construite și organizate după modele de odinioară.
Dincolo de diferențieri diacronice, explicabile prin evoluția firească, globală a arhitecturii populare în context istoric, traduse prin tipuri de locuință diferite funcție de epocă sau sincronice, de la o zonă la alta, de la un sat la altul și chiar în interiorul aceleiași comunități, arhitectura tradițională se caracterizează printr-o unitate remarcabilă în ceea ce privește tipul materialului și tehnica de construcție.

Casa țăranului evoluează de la locuința monocelulară, tip bordei, la locuința cu o odaie și tindă (neîncălzită), la locuința cu o odaie jumătate (tindă încălzită), spre cea cu două odăi și tindă la mijloc (neîncălzită). După al II-lea război mondial, se adaugă anexe funcționale la corpul casei (șandramaua) și se extinde numărul camerelor de locuit
În toată Moldova (la E și la V de Prut), în trecut, s-a construit din materiale considerate astăzi ecologice: din pământ (ceamur) – case și anexe gospodărești, construcții cu destinație socială (școală, cămin cultural, han)-, din lemn - mai ales lăcașuri de cult - sau din piatră- case și anexe gospodărești, mai rare dar, destul de frecvent, biserici.
La casele de pământ (ceamur) se folosea construcția cu vălătuci, construirea pe structură de furci și leațuri prin baterea ceamurului în straturi succesive sau, mai nou, la început de secol XX, construcție cu chirpici. Cele mai vechi tipuri de acoperitori erau cele vegetale , paie de cereale, stuf, draniță (șiță, șindrilă) și sunt sate, în Botosani cu precădere (Suharău) unde acestea încă mai rezistă timpului.
               

c


Interiorul țărănesc cuprinde, de regulă, patru centre de greutate: colțul cu vatra, colțul cu patul, cel cu lavițele așezate în unghi drept și colțul  cu dulapul de vase, aranjate într-o judioasă economie a spațiului. Mobilierul, de lemn, consta în mese joase, cu trei picioare și scaune asemănătoare, blidare și dulapuri frumos cioplite și încrustate cu modele florale sau zoomorfe, lavițe și paturi încastrate în perete sau fixate în pământ. Un spațiu interesant din perspectiva utilității este cotlonul din spatele vetrei, un loc generos si cald, unde, de obicei, dormeau bâtrânii casei și copiii și care astăzi mai poate fi văzut în unele case vechi, dar și în câteva pensiuni din Republica Moldova (în bașcă)

c

 

c

Gospodăria țărănească înseamnă: casa, anexe gospodărești (bucătărie de vară/ șopron, cuptorul din curte, beciul (zămnicul), grajdul, poiata, țarcul vitelor). Toate construcțiile unei gospodării și, deseori ,și cele cu destinație socială ale comunității sunt realizate din același material
Specificul zonei își spune, fără îndoială, cuvântul în frecvența utilizării unui anumit material de construcție, țăranul adaptând și folosind ceea ce natura îi oferea: în zonele de podiș, lutoase, abundă construcțiile din pământ, în altele, casele, gardurile sunt ridicate în piatră integrându-se armonios și unitar în peisajul natural.

c

În curtea fiecărei gospodării, beciul (zămnicul, pimnița) este o construcție utilitară de mare însemnătate în economia domestică, întrucât acolo se păstrau alimente și băuturi pe perioade mari de timp. Beciul adăpostește ceea ce înainte se punea în gropi de provizii (în trecut gropile de cereale arse), în goapa pentru cartofi, unde se păstrau și rădăcinoase (sfeclă, morcov, pătrunjel etc.), fructe (perele ce se mâncau la Paști, merele), gropi pentru murături (chiar doi ani) sau gropi pentru îngropat vinul.
Beciul este zidit totdeauna din piatră de către meșteri care știau cum să asigure aerajul natural al construcției subterane.

De-a lungul drumurilor de țară, fântâna, loc sfânt în trecut și astăzi, are încă valențe tradiționale:  sursă de apă pentru familie și pentru animalele din gospodărie, loc de socializare, locul idilelor și fereastră către viitor prin care tinerele încercau să-și vadă ursitul. 
În Moldova se întâlnesc mai multe tipuri de fântână, toate având comun zidirea cu piatră a izvorului pe adâncimi ce merg până la 16-20 m. Mai întâlnim mostre din vechile tipuri de fântâni.
Fântâna cu ghizdele este o construcție supraterană din lemn, depășind puțin diametrul fântânii din care scoaterea apei se face cu lanț (adunat butuc învârtind colătăul sau roata), cu cumpănă (rar) sau prăjină (rar). Fântâna cu colac de piatră așezat, de regulă, direct pe gura fântânii este cea din care scoaterea apei se face cu prăjina (simplă cu cârlig la capăt – la fântâni cu apa până la 2 m) sau cu funia (de regulă, la fântânile din câmp; scosul cu funia erodează piatra, formând șanțuri ce se adâncesc în timp).
Mai sunt, pe alocuri, cumpenele, sistem simplu, eficient, interesant, la care efortul depus este minim.

 


 

 

image
image